Succesul, moştenire de familie

Povestea biatlonistei Irina Potîngă, cea mai valoroasă componentă a delegaţiei care a reprezentat România la Mica Olimpiadă de iarnă de la Liberec (Cehia) - locul 4 la sprint pe 6 km şi poziţia a 6-a la individual pe 10 km - începe de când era în burta mamei.

Încă de la plecarea din ţară spre Cehia, la Festivalul Olimpic al Tineretului European (FOTE), cele mai multe speranţe pentru o clasare pe podium se îndreptau spre biatlonista Irina Potîngă, nu întâmplător desemnată purtătoarea de drapel a delegaţiei noastre. Din păcate, tânăra sportivă a fost de două ori extrem de aproape de medalia de bronz, dar de fiecare dată a pierdut-o „la mustaţă". Înainte de proba favorită, cea de 6 km sprint, pe drumul spre pista de concurs Irina spunea că simte o durere enervantă de stomac, dar că nu vrea să o ia în seamă pentru că îşi doreşte să se claseze cât mai sus. Şi aşa a făcut. A „alergat" cât a putut de repede, a tras fără greşeală, dar alte trei concurente, două nemţoaice şi o norvegiancă, au fost mai bune decât ea în acea zi. Românca şi-a luat revanşa de moral în faţa celor trei în ultima confruntare. La ştafeta mixtă din care a făcut parte, Irina Potîngă le-a învins detaşat pe cele trei medaliate, dar victoria nu i-a adus mult doritul loc pe podium ci doar a ajutat echipa României, să încheie mai sus în clasament, pe locul 12.

Pe schiuri, înainte să vorbească

Chiar dacă nu a cucerit nici o medalie, faptul că o româncă a ajuns să se lupte de la egal la egal cu sportive din ţări cu tradiţie în sporturile de iarnă a atras atenţia specialiştilor. Mulţi s-au întrebat cine este această Irina Potîngă şi cum de a ajuns să ameninţe atât de tare podiumul Micii Olimpiade? Răspunsul l-am aflat chiar de la mama sportivei, Magdalena Potîngă, multiplă campioană naţională la schi fond şi biatlon, fostă componentă a echipei naţionale a României, cu care a ocupat locul 10 la Campionatele Mondiale de seniori de la Oslo, actualmente antrenoare de schi fond şi biatlon la Clubul Sportiv Şcolar Vatra Dornei. „Irina a crescut pe pârtie, printre sportivi, de la câteva luni", povesteşte mama biatlonistei. „De fapt, dacă mă gândesc bine, am făcut antrenamente cu copii cu ea în pântece până cu câteva zile înainte să se nască.

Apoi, imediat ce mi-am recăpătat forţele şi mi-am reluat activitatea la club, am luat-o cu mine. Mai întâi am purtat-o într-un ham, iar apoi, după ce a învăţat să se ţină pe picioare, am pus-o pe nişte schiuri micuţe. Eu îmi vedeam de treabă la antrenamentele copiilor, iar ea se plimba pe schiuri să nu mă încurce. Nici când a crescut mai mare nu am lăsat-o acasă, să se uite la televizor sau să stea la nesfârşit în faţa calculatorului ca mulţi alţi copii. Voiam să fie cu mine, în primul rând să respire aer curat. În nici un caz nu m-am gândit să o oblig să facă schi fond sau biatlon de performanţă. De altfel, la început, ea nici nu a vrut să facă antrenamente. Îi plăcea mai mult să mă imite pe mine, să le dea sfaturi elevilor mei. Prin clasa a IV-a am pus-o pentru prima dată la treabă. Făcea însă câteva ture, iar apoi se oprea. Fireşte că la concursuri mergea mai slab decât colegii ei de club şi nu se număra printre cei care primeau laude sau cele mai bune echipamente. Acest lucru a cam deranjat-o. M-a şi întrebat o dată dacă n-ar putea primi cel mai bun echipament, că doar era fata antrenoarei. I-am spus însă că trebuie să-l merite şi nu prea i-a convenit. Asta a început să o ambiţioneze."

Atrasă de glonţ

„Oricum, a fost greu de lucrat cu ea. Tot timpul ameninţa că se lasă, dar până la urmă tot venea la antrenamente. Când cluburile au fost dotate cu puşti cu aer comprimat şi a început să tragă, a fost altceva. Îi plăcea să stea în poligon şi a înregistrat primele rezultate bune. De aceea am lăsat-o să tragă cu glonţ mai repede, iar progresul a fost vizibil. În clasa a şasea a cucerit primul titlu naţional şi după ce a simţit gustul câştigului a început să lupte. Marele progres l-a înregistrat însă după ce a plecat să se pregătească la centrul olimpic, să facă două antrenamente pe zi cu alt antrenor. Atât eu, cât şi tatăl ei (n.r. - Adrian Potîngă, directorul CSS Vatra Dornei) continuăm însă să o susţinem din toate punctele de vedere pentru a ajunge cât mai sus. Nu o obligăm să facă sport, dar atâta vreme cât îşi va dori să facă performanţă vom avea grijă să nu-i lipsească nimic", a spus Magdalena Potîngă.

Deocamdată, Irina Potîngă este cel mai valoros produs al biatlonului românesc, la categoria ei de vârstă (16 ani), câştigând anul trecut toate titlurile naţionale atât la fond, cât şi la biatlon.

SURSA: RomaniaLibera.ro