UN VIS ÎN FLĂCĂRI
Cu jalba la Împăratul
Sfârşit de toamnă în anul 1882. Patru ţărani români, cu straie albe şi plete lungi, stau stingheri, într-o piaţă uriaşă din centrul Vienei, în faţa majestuosului palat al Habsburgilor. Veniţi pe jos tocmai din Bucovina, fuseseră aleşi de obştea sătească să ducă o jalbă la împărat: prealuminatul Franz Josef, să le îngăduie prin mila şi strălucirea lui, ridicarea unei biserici ortodoxe în satul lor românesc, pierdut printre munţi. Hainele li-s prăfuite, opincile schimonosite de-atâta drum. O mie de kilometri peste munţi, prin păduri şi prin nesfârşita pustă ungurească. Şi-acum, palatul Hofburg le stă dinainte, copleşindu-i cu măreţia lui. Casa împăratului! Nici la o sută de paşi n-ai voie să te apropii de porţile lui. Gărzile imperiale îi opresc. "Cine sunteţi, de unde veniţi?", îi întreabă un bărbat cu fireturi, privindu-le bundiţele cu blană de dihor la mâneci şi cămeşoaiele lungi, strânse în chimir. "Bucovina? Cum aţi ajuns aici?...". Soldaţii îi alungă. Cei patru stau şi se sfătuiesc. Conducătorul lor, Sava Pralea, priveşte încruntat spre palatul cu sute de odăi scăldate-n lumini. Un om dârz, înalt, cu pomeţii sculptaţi în piatră, aşa cum îl arată fotografiile. "E prea mare ruşinea să ne-ntoarcem acasă, să zicem că nici măcar n-am fost primiţi de Împărat!", îşi zice, când, deodată, vede câteva caleşti aurii apropiindu-se de palat. Dintr-o trăsură coboară însuşi Franz Josef, îmbrăcat ca în fotografii, în uniforma sa militară. Nu mai are nimic de pierdut. Se repede spre gărzi şi strigă către Împărat, în cea mai curată limbă germană: "Majestate, am venit tocmai din Bucovina ca să vorbim olecuţă cu dumneata! Nu plecăm de aici, Majestate!...". Suveranul se opreşte şi îl priveşte mirat. Sunt faţă în faţă, mai marele Imperiului austro-ungar şi un ţăran bucovinean în opinci. E încruntat împăratul. Masiv, cu favoriţi şi mustaţă bogată. Garda vrea din nou să îi alunge, îmbrâncindu-i cu armele. Dar atunci se întâmplă o minune. Franz Josef ridică braţul şi face semn să fie lăsaţi.
"Nu putem trăi fără Dumnezeu"
Nimeni nu poate şti ce l-a făcut pe împărat să-i poftească în palat. Citise "ceva" în ochii acelui muntean cu pomeţi pietroşi şi înalţi, o nobleţe cu care-şi stăpânea disperarea? Sigur este că după ce i-a chemat înăuntru, i-a pus şi la masă cu el. "Ce vreţi?", i-a întrebat. "Biserică vrem, preamărite. Noi nu putem trăi fără Dumnezeu", a răspuns Sava Pralea, cu glas înalt. "Oamenii au strâns bani, au dăruit pământuri, au făcut sacrificii. N-au nevoie decât de-un cuvânt, de dreptatea Măriei Voastre." Vorbesc şi ceilalţi ţărani. Îi zic suveranului că ăsta este marele lor vis. Că oamenii care i-au trimis nu-şi pot trăi credinţa ortodoxă fără biserică. Franz Josef îi ascultă şi zice "nu". Ridicarea unei biserici ortodoxe ar constitui un antecedent foarte periculos pentru întreg imperiul. Toate bisericile din Bucovina fuseseră închise. Rămăseseră doar trei mânăstiri, Moldoviţa, Dragomirna şi Putna. Împăratul se ridică de la masă şi vrea să plece. Atunci, lui Sava Pralea îi vine un gând ce va străbate veacurile şi istoria. Cu lacrimi în ochi, spune că dacă cererea le este împlinită, biserica va fi închinată căsătoriei prinţului moştenitor Rudolf, cu principesa Ştefania a Belgiei. Că se vor ruga pentru tânărul cuplu imperial, în cântări de clopote şi de toacă. Impresionat de gândul bucovineanului, Franz Josef se aşează din nou la masă şi semnează aprobarea de înălţare a bisericii. Ba le oferă celor patru jălbari şi bani, o treime din preţul construcţiei, plus patru policandre din cristal de Boemia, drept dar din partea principilor căsătoriţi, precum şi alte odoare, care aveau să rămână în biserică. A fost acesta un caz unic în timpul celor 144 de ani de ocupaţie habsburgică, şi nemaiîntâlnit în toate cele 40 de provincii ale imperiului. Biserică ortodoxă în Bucovina! Cei patru ţărani s-au întors acasă ca nişte învingători, întâmpinaţi de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. O întâmplare preaminunată, păstrată până în ziua de azi, în amintirea şi sufletele sătenilor din Poiana Stampei.
Pe urmele adevărului
"Erau altfel de oameni aceia. Hotărâţi, credeau în visul lor. Au făcut biserica în nici un an de zile. Catedrală din bârne de brad, cu cinci turle, foarte mare, pentru vremurile de-atunci. Toţi oamenii s-au jertfit pentru ea. Toţi! Au dat vita din grajd, sumanu' din cui, au dat calu', oile din staul, ca să pună bani pentru biserică! Numai o Evanghelie costa atunci cât două perechi de boi. Şi toţi au ştiut, neam de neam, zise din tată-n fiu, cât sacrificiu a fost ca să se-nalţe biserica. "
Paraschiva Abudnăriţei e strănepoata directă a lui Sava Pralea, omul care i-a vorbit împăratului. În familie s-a păstrat întocmai întâmplarea petrecută atunci, povestită de bunic. Stă în faţa mea cu un maldăr de acte şi de fotografii. Paraschiva s-a născut în Poiana Stampei şi a moştenit, cred, ceva din firea înaintaşilor săi. O simţi din asprimea patimii cu care vorbeşte, apăsând pe cuvinte, de parcă fiecare vorbă ar fi rostită ca să rămână aşa, încremenită pe veci. A fost profesoară de română şi scrie acum monografia satului ei de naştere. A colindat prin tot fostul imperiu, din Cernăuţi şi până la Viena, ca să găsească documente despre strămoşii ei, ca să vadă locurile pe unde au pribegit. La Viena a mers mai mult "ca să-şi închipuie". Cum vor fi arătat cei patru ţărani bucovineni, în luxul acela imperial? Paraschiva nu l-a prins pe străbunicul Sava. Dar aproape îl poate "vedea", din descrierile bunicului Ioan Pralea şi din documente. A găsit la Cernăuţi corespondenţa dintre sătenii învingători şi marele pictor Epaminonda Bucevschi, pe care l-au chemat să picteze biserica imediat după ce-au primit aprobarea împăratului. "V-aş ruga să mi se pună la dispoziţie o locuinţă şi un local luminos pentru lucru, compus din trei piese, precum şi ajutorul comunei, pentru a nu pierde vremea cu treburile menajului. Aştept, prin urmare, devizul pentru a putea să declar dacă pot accepta lucrul pentru preţul fixat sau nu", le răspundea, în 1883, pictorul renumit în toată Academia de Artă din Viena, prieten al lui Eminescu, cel ce pictase mari mânăstiri ale Bucovinei, catedrale în Roma, Viena şi Zagreb, inclusiv celebrul portret al lui Ştefan cel Mare pe care-l ştiu azi toţi românii. Mii de florini au adunat localnicii ca să-şi vadă lăcaşul ridicat şi împodobit, ca să se bucure de îngerii şi sfinţii lui Epaminonda, pictaţi cu tristeţe, în ultimii săi ani, înainte de-a se stinge de boală, la numai 48 de ani... Icoanele împărăteşti, catapeteasma suflată cu aur, dar şi vasele liturgice de aur, candelele de argint şi policandrele de cristal, dăruite de împărat. Din Ardeal au primit Evanghelia cu care a slujit însuşi Mitropolitul Andrei Şaguna, tipărită de acesta, în anul 1859. Iar sfinţirea a fost săvârşită de chiar Mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei, Silvestru Morariu-Andrievici, cel mai mare apărător al drepturilor românilor bucovineni din toate vremurile.
"E greu să-nţelegeţi ce-a însemnat biserica asta pentru oamenii din Poiana Stampei. Nu-i aşa, o biserică oarecare. Toată suferinţa lor, toată jerfa e adunată în pereţii aceia zugrăviţi cu sfinţi străvechi. Toate aceste odoare erau încă acolo, înăuntru. Peste 130 de ani de istorie şi sacrificii. Oamenii încă ştiu. Nu neapărat că au toţi monografia în case, primită în dar de la noi, dar le-a rămas aşa, o mândrie, din poveştile bătrânilor. C-au reuşit să facă singura biserică ortodoxă în vremurile acelea... La sfinţirea ei, s-au adunat puhoaie de oameni din toată Bucovina. Primul preot a fost nimeni altul decât Simeon Florea-Marian, cel mai mare folclorist al românilor. E statuia lui acolo, în faţă. O să vedeţi. Oamenii încă ştiu. Îi apasă istoria. Mereu s-au simţit responsabili pentru biserica asta. S-o ţină în viaţă. S-o ocrotească. Apoi au adunat iarăşi bani pentru ea, aproape cinci miliarde de lei. Au refăcut-o, albă, nouă. Ca o mireasă era. Ca o mireasă..." Şi Paraschiva Abudnăriţei izbucneşte în lacrimi.
Trei ore blestemate
Anul trecut, pe 18 februarie dimineaţa, Paraschiva se afla într-un magazin de legume din Vatra Dornei. Vorbea liniştită cu un vânzător pe care-l cunoştea. Deodată, în prăvălie a intrat un bărbat neguros, "cu căciulă brumărie şi cojoc" - care-i zice vânzătorului: "Aţi auzit, arde biserica din Poiana Stampei..." La început, Paraschiva a crezut că n-aude bine. Poate cealaltă biserică, din Podu Coşnei... Sau poate cea din deal, de la Dornişoara?... Nu se poate să fie cea veche! Abia apoi, când şi-a dat seama c-ar putea fi adevărat, a simţit "că i se taie picioarele". I s-a făcut rău acolo, în magazin. Vestea cea rea fusese adevărată! Biserica a ars din temelii, vreme de trei ore, cu toate tezaurele ce se aflau înăuntru. Trei ore! Atât! Istorie transformată în cenuşă.
Împreună cu soţul ei, Ioan, Paraschiva Abudnăriţei a scos o monografie a satului Poiana Stampei. Om al locului, fost militar, bărbatul cunoaşte bine munţii şi oamenii, aşa că îl rog să-mi fie călăuză, pe drumul meu către satul acela mare, ascuns între piscurile Rodnei şi Călimaniului. Omul conduce maşina atent prin zăpezi, ştie locul ca-n palmă, recunoşti în el colonelul de vânători de munte, azi în vârstă de 65 de ani, care-a trăit o viaţă doar printre soldaţi în pustietăţi primejdioase. Cu toate astea, când vine vorba despre biserica arsă, vocea i se înmoaie. "Simţeam mereu nevoia să intru în ea. De sute şi sute de ori m-am rugat acolo nu doar la slujbele obişnuite. Simţeam că acolo ceva mă ajută. Lucrul ăsta cu arma, cu grenada, cu trotilul e ceva foarte... apăsător. Mă rugam la Dumnezeu şi stăteam cu calendarul creştin în mână, încercând să fac o planificare, să nu trag, să nu folosesc armamentul în zilele de sărbătoare. Doar bunul Dumnezeu m-a ajutat ca în 38 de ani de carieră să nu se-ntâmple ceva rău sub comanda mea, aşa cum se-ntâmpla des, pe-atunci, în meseria noastră. E un loc binecuvântat acela. Un loc cu atâta pace..."
Oprim pe culmea Florenilor, lângă un cimitir întins şi pustiu. De-aici se vede toată Poiana Stampei. Case mari, risipite pe vale, cu hornuri fumegând peste zăpezile ceţoase. De-aici a văzut colonelul, pe 19 februarie, când tocmai venea dinspre Vatra Dornei, o flacără mai înaltă decât toate acoperişurile, ţâşnind de undeva din mijlocul lor, ca o trâmbă apocaliptică ce-acoperea cu fumul ei dus de vânt jumătate din întinsul depresiunii. Aici a oprit maşina şi s-a uitat. I-au dat lacrimile. Şi-a zis că aşa ceva nu este cu putinţă...
... CITEȘTE CONTINUAREA ARTICOLULUI : Formula AS
Cei ce vor să îi sprijine pe locuitorii din Poiana Stampei în această nouă încercare
de a-şi construi o biserică, pot folosi conturile:
RO22CECESV433RON1096614 (lei) şi
RO24CECESV43C1EUR1096615 (euro),
C.U.I 13290534 sau tel. 0740/11.95.49 (consilier Vladimir Popescu).